Povestea voluntarilor

A fost odată ca niciodată. A fost o fată frumoasă, cuminte și isteață. Singură la părinți, alintată de mică, dar cu frică de Dumnezeu și cu grijă de semeni. Așa au crescut-o părinții. Nu-i lipsea nimic, dar simțea că ceva nu-i este de ajuns. Mergea în fiecare zi la școală, unde învăța, să ajungă vindecător de copii. Și în fiecare zi, în drum spre școală, se întreba: ”Oare ce-mi lipsește”?

Într-o zi, fata noastră nu mai putu duce greul întrebării care o chinuia tot timpul. Se hotărî, atunci, să ia viața în piept și să caute un răspuns frământării sale. Porni la drum, în lumea largă, fără să știe exact unde ar putea găsi ce căuta. Dar în gândul ei se înfiripa, din ce în ce mai prezentă, o dorință vie de a face bine și un dor mistuitor de oameni. Și, ca prin minune, pașii îi fură purtați, pe lângă văi și ape, pe lângă păduri și case. Pe drum, se întâlni cu mulți tineri de vârsta ei.  ”Unde mergi, fată frumoasă?”, o întrebară. ”Îmi caut un rost în lume. Haideți cu mine”, îi îndemnă . La îndemnul ei, veniră toți. O ceată de tineri veseli și plini de viață, pășind cu încredere în urma ei.

Într-o bună zi, după cale lungă și obositoare, picioarele li se opriră, ca prin minune, în fața unei porți larg deschise. Dinăuntru se auzeau glasuri limpezi de copii. ”Am ajuns”, spuse fata. ”Aici ni se încheie călătoria. Aici este rostul nostru”. Simțirea i se adeveri când, în pragul ușii, apăru o femeie mărunțică și zâmbitoare. Din spatele ei, se ițeau căpșoare ca de pitici. Ochișori umezi o priveau cu interes și curiozitate și mânuțe se întindeau spre ea. ”Vă așteptam de mult”, spuse femeia. ”Bine ați venit! Avem mare nevoie de voi”.  Vezi bine că ceata noastră de tineri ajunsese la capătul călătoriei: centrul pentru copiii cu nevoi speciale. Un loc fermecat, unde o mulțime de copilași speciali își găseau alinare și tratament.  Acum, aveau și noi prieteni.

De atunci, tinerii noștri rămaseră  la centrul pentru copii cu nevoi speciale. Se jucau cu copiii, le spuneau povești, desenau și construiau împreună fel și fel.  Duceau vorba în lume despre locul fermecat și despre copiii de acolo, despre nevoile lor. Îi învățau pe oameni cum să îi respecte și cum să îi iubească pe copii. Învățau și ei, despre ei  înșiși și despre limitele lor.  Și făceau toate astea fără să aștepte nimic în schimb. Și toate astea îi făceau fericiți. Își găsiseră menirea și găsiseră și un nume pentru ei. Își ziceau  ”voluntari”.

Așa ar putea suna povestea voluntarilor noștri. Sunt ai noștri, de la Fundația de Abilitare ”Speranța”. Suntem mândri de ei, îi iubim și îi apreciem sincer. De ani de zile, sunt alături de copii și terapeuți, în lupta continuă cu dizabilitatea.

La fel ca fata din poveste, fiecare are calea lui, simțirea și trările proprii. Motive specifice care l-au împins către voluntariat. Experiențe personale de viață. Gânduri diferite despre lume. O imagine personală asupra dizabilității.

Aurelia are, în familie, un caz de deficiență mintală.

Fiica Mariei este diagnosticată cu sindrom Down.

Cristina nu are cazuri în famillie, dar printre prietenii ei, se numără mulți părinți de copii cu nevoi speciale.

Bogdan este student la psihopedagogie specială. La fel ca fata din poveste, învață pentru e deveni terapeut și pentru a le fi, astfel, de ajutor, copiilor cu dizabilități.

Andreea practică deja kinetoterapia. Prin mâinile ei au trecut mulți copii cu deficiențe neurolocomotorii, pe care i-a ajutat.

Ei sunt voluntarii noștri. Oameni diferiți, cu personalități diferite. Dar ceea ce îi aduce împreună și îi conduce pe toți, fără deosebire, este dorința  vie de a face bine și un dor mistuitor de oameni. La fel ca în poveste.

În 5 decembrie, a fost ziua lor. I-am sărbătorit, la Fundație, cum am știut mai bine, dar nimic nu poate egala mărinimia gestului lor.

La mulți ani, dragii noștri! Vă iubim, vă apreciem și vă respectăm!

(Raluca Trucă, Fundaţia de Abilitare “Speranţa”)