Las omul în stradă, îl iau la mine acasă sau licențiez servicii sociale? standarde de calitate, realitate și sistem pentru oameni

Foto: Cristian Tzecu
Când sistemul de sprijin al persoanelor cu dizabilități este inert, ezită și își găsește, de zeci de ani, justificări pentru nu face reforme, unii oameni aleg să se implice. Uneori o fac prin structuri organizate, alteori nivel individual, uneori mânați de valori umane și de respect pentru semeni, alteori din alte interese.

Într-un sistem public de servicii sociale marcat de crize cronice – lipsa de servicii de sprijin în comunitate, lipsa de asumare pentru a dezvolta astfel de servicii, absența unui leadership autentic și asumat, bazat pe valorile drepturilor omului, jocuri de putere, finanțare inadecvată, personal fără formare relevantă, controale formale și neîncredere sistemică – alegerea de a te implica nu este una simplă.

Las omul în stradă, formalizez o organizație pe care o acreditez și ale cărei servicii le licențiez (cu toate costurile – pe care cine le acoperă? – și provocările aduse de aceste demersuri), sau îl iau la mine acasă? Mii de persoane adulte cu dizabilități psihosociale sau intelectuale sunt afectate de aceste posibile alegeri. Pentru ele, nu este vorba de scenarii teoretice. Este o stare de fapt, impusă de ani buni de sistemul public: segregare în centre, ieșire în stradă, sau, cu mici excepții, primirea de sprijin în comunitate, oferit, conform legii din România, de furnizori de servicii sociale acreditați.

Lucrez în cadrul Fundației de Abilitare Speranța, un astfel de furnizor. Am contribuit, din 2019, la licențierea de servicii sociale în cadrul programului UnLoc. Echipa noastră e formată din asistenți sociali, psihologi, lucrători sociali, care se implică cu grijă și profesionalism. Sprijinim persoane adulte cu dizabilități în tranziția din instituții mari către traiul în comunitate. Nu doar oameni din centre, ci și care au norocul de a-și avea familiile (îmbătrânite) aproape sau au fost sprijiniți de alții de-a lungul timpului, dar au rămas fără plasă de siguranță. Oameni care, fără opțiuni reale, riscă să fie (re)instituționalizați sau ai nimănui. Oferim acces la locuire și sprijin comunitar, înregistrăm în documente specifice munca făcută, facem rapoarte lunare și suntem controlați și monitorizați. Noi folosim și bani publici pentru acoperirea majorității costurilor acestor servicii.

În toți acești ani, pare că trăim între două lumi: una centrată pe hârtii și alta centrată pe oameni. Ne lovim frecvent de paradoxuri: am creat servicii noi, în spiritul Legii 7/2023 și al Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, dar le implementăm într-un sistem care păstrează logica instituțională, a segregării. Ne chinuim să respectăm standarde care nu au fost niciodată gândite pentru viața în comunitate, care cer, pentru apartamente obișnuite, unde pot locui și una-două-trei-patru persoane, cu stiluri de viață și obiceiuri diferite, instalarea de camere video cu stocare de date, orar de servire a mesei și meniu fix, avize sau negații de la pompieri, DSVSA, DSP. Ne lovim de reglementări birocratice rigide, facem planificări lunare, dar nimeni nu-ți spune cum sprijini persoana atunci când îi e greu, în afara planificării. Realitatea noastră nu încape în grilele de raportare și fișele standard.

Acreditarea și licențierea, deși necesare și singurul mecanism care garantează legalitatea – nu calitatea! – unui serviciu social, sunt uneori bariere, nu garanții. Au fost gândite ca un mecanism de protecție, dar pot fi ușor ocolite – și am văzut cu toții exemplele de abuzuri din cadrul unor centre licențiate – sau devin instrumente de blocare a inovației, în loc să fie un cadru pentru alternative umane. În loc să ne întrebăm „cum ajutăm mai bine?”, ne întrebăm „bifăm toate cerințele?”.

Ce faci încă, ca om și ca profesionist, când autoritățile nu acordă transferul unei persoane care are
dorința de a pleca dintr-un centru, pentru că nu a creat servicii de sprijin în comunitate sau refuză să le contacteze de la furnizori privați? Când întâlnești pe cineva cu dizabilitate, pacient al unui spital de psihiatrie și care, odată externat, nu are unde merge? Ce se întâmplă dacă vrei să oferi sprijin cu grijă și demnitate, în comunitate, nu în izolare? Intri într-un sistem birocratic, greoi, rigid, renunți și îl lași pe om în stradă pentru că „nu ai voie”, sau îl iei informal, cu riscul de a fi amendat, anchetat, desconsiderat profesional?

Cazul mediatizat din Bihor este simptomul acestui eșec de sistem. Ani de zile, o persoană fizică a făcut, cu știința statului, ceea ce statul însuși nu a fost capabil să facă: a oferit un acoperiș și o masă celor dați la o parte, peste 3.000 de persoane în peste 20 de ani, fără licență, fără schemă de personal, fără acreditare. Unii îl numesc salvator. Alții – un risc. Adevărul va ieși la iveală în urma anchetelor în curs. Dincolo de importanta discuție despre legalitatea și etica demersului său, trebuie să analizăm și vidul de viziune, inițiativă și acțiune al decidenților publici care a permis ca o soluție improvizată să devină structură de sprijin pentru mii de oameni.

Ce vedem însă clar e că statul nu a fost acolo pentru acei oameni. Iar acolo unde nu există nici stat, nici servicii licențiate, rămâne doar buna intenție. E riscant, pentru că e ilegal. Este periculos ca sprijinul să rămână în zona de bine informal. Dar este la fel de periculos să ai un sistem atât de rigid încât să demotiveze acreditarea și licențierea.

Poate că ar trebui să analizăm critic ce plus-valoare aduc acreditarea și licențierea: complianță birocratică sau o garanție privind calitatea bună a vieții persoanei sprijinite? Dar sunt și alte întrebări, la fel de importante: ce fel de relații construiește acel furnizor de servicii cu oamenii vulnerabili? Există mecanisme de feedback și protecție? Există transparență și supraveghere etică?
În prezent, abuzurile pot exista în instituții publice, în ONG-uri, în SRL-uri, și la persoane fizice, cu servicii licențiate sau nu, finanțate cu fonduri europene, publice naționale / locale, private sau personale.

Ce putem însă face? În primul rând, să nu ne dăm la o parte. Să creăm, împreună cu cei vulnerabili, alternative, chiar dacă imperfecte. Să construim comunități în jurul oamenilor, nu centre. Să aducem toate instituțiile, publice și private, la masa dialogului –cu un sentiment de urgență (pentru că, între timp, viețile oamenilor se scurg…) și cu încredere.

Cum forțezi sistemul să se schimbe și să renunțe la cultura instituțională? Nu doar din interior. Nici doar din afară. Nu doar prin reguli noi, ci prin relații noi. Prin parteneriate care nu controlează, ci construiesc împreună, cu transparență și expunere (în presă, prin audiențe publice), prin promovarea și sprijinirea replicării modelelor comunitare legale și funcționale, prin sprijinirea în formalizare a celor informale. Prin simplificarea proceselor de acreditare și licențiere, care să fie adaptate serviciilor comunitare, nu centrelor. Prin finanțare predictibilă și echitabilă, nu doar pentru amicii din sistem. Prin controale bazate pe calitatea vieții celor sprijiniți și pe învățare, nu pe pedeapsă. Prin punerea legislației bune în aplicare – legea 7/2023 e un pas, dar fără finanțare și voință, e doar hârtie ce dă speranță.

Trăim, încă, într-o perioadă de tranziție, în care sistemul nu a fost reformat cu adevărat, dar nici abandonat complet. În această zonă gri, alegerile noastre umane contează enorm. Când nu avem garanția că statul va fi acolo, oamenii aleg. Unii aleg să rămână în instituții, în ciuda viselor lor de libertate. Alții ajung pe stradă. De unde, poate, îi ia un ONG sau o persoană fizică, ce poate fi sau nu bine intenționată. Întrebarea de acum e „Cine greșește? Unde greșește? Din ce motiv o face?” și trebuie să primească un răspuns clar, asumat, cu consecințe pentru cei implicați și cu alternative reale și bune pentru cei vulnerabili. Însă ar trebui să ne gândim și la cum putem construi împreună un sistem care să nu mai pună oamenii – nici cei cu dizabilități, nici cei care vor să îi sprijine cu adevărat – în fața unei astfel de alegeri.
Autor: Roxana Damaschin-Țecu